Note dupa o sesiune de planificare

Joi seara, in jurul orei 19:30, am inchis ultimul tabel cu punctele de hidratare si am ramas cateva minute cu privirea pe harta traseului. Nu era prima data cand analizam acel sector dintre kilometrii 28 si 34, dar de data asta aveam in fata o lista completa: unde se termina asfaltul, unde incepe urcarea spre Dallasbrae si cat de expus este platoul in caz de vant dinspre nord.

Sesiunea de planificare a fost organizata cu trei luni inainte de start, iar scopul nu era sa stabilim ceva revolutionar, ci sa strangem intr-un singur loc toate informatiile care pana acum stateau imprastiate prin emailuri, foi de calcul si notite de pe telefon. Am adunat datele despre traseu, programul voluntarilor, punctele de prim ajutor si orarul transportului pentru familiile care vin sa sustina alergatorii.

Cel mai util exercitiu a fost sa parcurgem traseul pe rand, sector cu sector, si sa notam pentru fiecare portiune ce poate merge prost. La kilometrul 6, de exemplu, drumul trece printr-o zona cu copaci unde, dupa o ploaie, radacinile devin alunecoase. La kilometrul 19, statia de hidratare este amplasata imediat dupa o curba, ceea ce inseamna ca alergatorii trebuie sa incetineasca brusc daca nu sunt atenti la semnalizare. Am decis sa mutam panoul cu 50 de metri mai devreme, ca lumea sa aiba timp sa reactioneze.

Un alt subiect discutat a fost ritmul pentru cei care alearga prima data un maraton. Am stabilit ca, in loc sa le dam un singur ritm tinta, le vom oferi trei variante, in functie de cum se simt in ziua cursei. Prima varianta presupune un start conservator, cu primele 10 kilometri mai lenti decat ritmul mediu, ca sa pastreze energie pentru portiunea cu urcari de dupa kilometrul 25. A doua varianta este pentru cei care au facut antrenamente consistente si se simt increzatori. A treia este o abordare de rezerva, pentru zilele in care vremea sau starea fizica nu sunt de partea ta.

Am discutat si despre voluntari. Anul trecut, la statia de la kilometrul 32, au fost doar doi oameni, iar coada s-a intins pe aproximativ 30 de metri. Anul acesta am alocat patru voluntari pentru acel punct si am pregatit un protocol simplu: cine serveste apa, cine ofera geluri energetice si cine semnaleaza medicilor daca cineva pare deshidratat. Am stabilit, de asemenea, ca fiecare statie va avea un radio pentru comunicare directa cu echipa de coordonare, ca sa nu mai depindem de semnalul de telefon, care este slab in anumite zone.

La finalul sesiunii, am facut o lista scurta cu ce trebuie verificat in urmatoarele saptamani: semnalizarea de pe traseu, starea portabilor de apa, numarul de pahare biodegradabile si programul de inchidere a drumurilor. Am stabilit si o data pentru o sesiune de recunoastere pe teren, unde vom merge fizic pe traseu, cu masina de suport, ca sa verificam ca totul corespunde hartii.

Ce am invatat din aceasta sesiune de planificare este ca detaliile mici fac diferenta. Nu traseul in sine este cel care pune probleme, ci modul in care gestionezi imprevizibilul: o statie de hidratare mutata, un voluntar care intarzie, o portiune de drum care s-a deteriorat peste iarna. Planificarea nu elimina riscurile, dar iti ofera un punct de plecare clar atunci cand lucrurile nu merg conform planului.

Daca te pregatesti pentru o cursa similara sau esti implicat in organizarea unui eveniment sportiv, recomandarea mea este sa nu sari peste aceste sesiuni de planificare. Nu trebuie sa fie lungi sau complicate. O ora, o foaie de hartie si oamenii potriviti in camera sunt suficiente pentru a transforma o idee vaga intr-un plan concret. Iar cand vine ziua cursei, vei sti exact ce ai de facut.